Trist!

Ea îl privea dureros de cald. Privirea îi era umeda de lacrimi necazute si îl mângâia în gândul ei cu fiecare clipire suava si rara. Nici sa clipeasca nu ar fi vrut...îi era teama sa nu îl strânga între pleoape si apoi sa-l faca sa dispara. Ochii ei negri, minunati si plini de iubire îl implorau în tacere sa-i ceara sa ramâna, iar el nici macar nu o privea! Cu gesturi aproape stângace îsi strângea fiecare sentiment în valiza de regrete si dute-vino ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat...ca si când la el stateau toate biletele de calator speculant de sentimente.Femeia se ridica încet, îi lua mâna si i-o saruta zâmbind. Îl privi gales si îsi plimba mâinile pe chipul lui visator, îl saruta apoi încet si apasat pe frunte, pe ochii, pe obraji, pe barbie, pe gura si cu un gest aproape disperat se apleca asupra valizei si scoase din ea ultimul sentiment ramas ... toata dragostea ei. Parea un accesoriu mai mult inutil, dar ea vroia sa îl lase pe perna ...poate cândva îi va folosi în viata sa stie ca dragostea ei era acolo.Totul era ireal de dureros, iar tacerea lui era plina de amintirile unor zâmbete dintr-o citronada aproape acra.Ea se simtea ca si când ar fi stiut ca urmeaza o catastrofa si nu putea face nimic care sa-i zdruncine lumea de visator...îi zâmbea doar printre lacrimi, vroia sa îl simta sub palma invizibila a sufletului si sa stie ca este acolo...înca, vroia doar sa îl mângîie si sa îl închida între portile calde si sincere ale iubirii ei mature si frumoase, dar...nu...ea trebuia sa îl lase si sa plece!Trenul se auzea suierând în gara sentimentelor spulberate, iar peronul rânjea aproape demonic sub talpa sufletului ei care sângera la fiecare pas ce o apropia mai mult de despartire.Se opri..., iar el pentru prima data tresari privind-o. Întinse mâna catre ea si nici aici nu putea sa nu fie egoist...si o saruta apasat si iubitor. O strânse la piept cu putere si o alinta aproape dragastos. Sufletul ei începu sa urle în timp ce el o ucidea pentru ultima data. Vru sa îl prinda de mâna...sa i-o puna pe inima ei, dar se opri privindu-l...nu putea sa îl raneasca, nu vroia sa îl raneasca...stia ca oricum el nu ar fi oprit-o pentru multa vreme. Daca ar fi iubit-o cu adevarat ar fi luptat pentru sufletul ei, i-ar fi spus ca o va astepta iar si iar, dar asa ar fi ramas doar în chirie pentru înca un timp...ar fi ucis-o de atâtea ori încât pâna la urma si ea ar fi învatat cu adevarat sa moara.Si trenul se auzea din ce în ce mai aproape. Suierul prelung ca un urlet disperat ce agoniza era tot mai strident în urechile inimii ei ce îsi dorea sa se opreasca în timp ce ea nu putea face nimic decât sa astepte clipa în care îl va lasa de mâna.Îsi simtea si ultima celula din corpul putred de durere si ar fi vrut sa cada în genunchi în fata vietii, dar nu auzea altceva decât un urlet sfâsietor, o fanfara de batai disperate ce strigau mereu "iubitul meu te iubesc", un suvoi de lacrimi...toate o napadeau, vroiau sa iasa si sa urle, sa tipe ravasind-o în mii de particule, sa moara, sa agonizeze, sa ramâna inerte si sa uite sa simta !Era ca si când murise si vroia sa uite ca se poate muri, ca exista durere, zâmbet...vroia doar sa uite ca mai exista...vroia sa îsi rupa sufletul care îi sfâsia respiratia...vroia sa îsi coasa buzele...sa îsi picteze în negru privirea...sa îsi arunce auzul de peretii vietii surde la durerea ei...sa îsi strânga inima de gât si sa....moara!Se întoarse catre el pentru ultima oara. Zâmbi si îi aranja grijulie inima la locul ei...i-o pansa si i-o saruta...apoi se ascunse în spatele ochilor lui sa poata lua din ei puterea de a ramâne macar în picioare...sa ia frumusetea lor si sa învete sa nu o uite vreodata. Vroia sa se spulbere de durerea ochilor lui, a buzelor pe care nu le va mai saruta, a sufletului caruia nu îi va mai putea cânta la vioara iubirii ei melodiile cântaretului orb..., a mângâierii lui care o facuse sa se simta invincibila si minunata, dar de dragul ei el o ajuta sa urce în tren si îi intinse valiza de sentimente. Mâna i se înclesta câteva clipe pe mânerul iubirii...inima începu sa îi bata încât i se facu rau, dar i-o lasa sa o ia la el , sa bata doar pentru el.Atunci...privindu-l ,deja urcata în trenul care nu se mai întoarce totul în ea se razvratise...divinitatea murise câteva clipe..nu mai vroia sa simta, dar amintirea ochilor lui calzi, a glasului sau atât, atât de dulce si a sufletului sau atât de drag ei...a tras alarma trenului pentru ultima oara, atât cât sa mai poata saruta cu buzele amintirii care nu va pieri pentru ultima oara...Daca alarma nu ar fi oprit pentru o clipa amintirea... nu ar fi putut sa plece pentru totdeauna!Trenul porni...rotile lui pareau ca trec peste ea afundând-o într-un gol fara iesire... scârtâitul lor îi smulgea bucati de suflet asemeni unor vulturi hulpavi..., iar ea ridica mâna pentru ultima oara fluturând din batista. El se îndeparta din viata ei fara sa se auda...ca o fantasma...lasând doar în urma pasii sufletului ei înfipti în asfaltul vietii care o strângea de gât hohotind satisfacuta.Îl iubea prea mult sa ...ea va ramâne doar cu amintirea lui pentru ca daca l-ar fi retinut însemna sa se deteste toata viata în timp ce îl privea si se bucura de el...doar ea...nu si el.Pentru iubirea imensa si neconditionata gasise puterea sa zâmbeasca, sa îsi strânga egoismul si durerea de gât în timp ce mânuta ei firava flutura batista despartirii, iar trenul galopa... Galopa spre ce? Spre cine oare galopa sufletul ei tânar si frumos?...Ea nu avea de unde sa stie...nici macar acest drept nu i l-a lasat...au ramas toate la el...si dreptul ei de-a stii de ce nu a putut ramâne, dar probabil într-o zi va primi si ea un ravas îngalbenit de timp si udat de amintirea iubirii ei ce-l va urma peste tot si... va afla de ce a lasat-o sa plece.., dar poate atunci va fi deja oarba sa îl mai vada...oarba de atâta drag si dor de el!"